Părintele Psihiatriei Românești: Călătoria de pionierat a lui Alexandru A. Șuțu

Autori: Ioniță Ioana, Graur Alexandra, Luca Andrei, Mihăloiu Andrei, Diana Prună, Duca Ruxandra, Galer Laura

În analele istoriei medicale românești, puține figuri sunt la fel de proeminente ca Alexandru A. Șuțu. Viața medicului român conturează portretul unui psihiatru de o dăruire și o perspicacitate de neegalat. Munca lui Suțu nu numai că a pus bazele practicii psihiatrice moderne în România, dar a catalizat și o mai largă înțelegere a sănătății mentale într-o societate care se confrunta cu schimbări rapide. Contribuțiile sale, marcate de un amestec de rigoare științifică și îngrijire plină de compasiune, au transformat peisajul psihiatriei românești și au lăsat o amprentă de neșters asupra comunității medicale.

Bazele istorice ale psihiatriei în România

Evoluția psihiatriei în România a fost profund influențată de schimbările socio-economice și politice caracteristice fiecărei epoci, în paralel cu tendințele mai ample întâlnite în spațiul Europei de Est. Profesorul Predescu identifică cinci etape distincte în dezvoltarea psihiatriei românești, fiecare marcată de provocări și progrese unice:

În epoca feudală, îngrijirea bolnavilor mental era gestionată în primul rând de Biserică. În această perioadă, persoanele cu boli mentale erau izolate în mănăstiri, îngrijirea fiind concentrată în mare parte pe izolare, decât pe tratament. Această strategie caracterizată de lipsa unei intervenții medicale structurate pentru afecțiunile psihiatrice reflectă o înțelegere rudimentară a bolii mentale, condusă preponderent de considerații religioase.

Pe măsură ce România trecea în a doua jumătate a erei feudale, tendințele socio-politice au început să se alinieze curentelor europene ale revoluției burghezo-democratice și ale ascensiunii capitalismului. Această epocă a marcat începutul asistenței medicale pentru pacienții cu afecțiuni  psihice și apariția psihiatriei ca ramură autonomă a științelor medicale. S-au făcut eforturi pentru a delimita psihiatria de medicina generală, reflectând o abordare științifică în plină dezvoltare a îngrijirii sănătății mentale.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost perioade esențiale pentru psihiatria românească, domeniul cunoscând o consolidare semnificativă. A început să se contureze o școală românească de psihiatrie, au fost înființate unități psihiatrice dedicate și au fost create spații specializate pentru tratamentul pacienților psihiatrici. Această epocă a pus bazele practicilor moderne de psihiatrie din țară.

Perioada interbelică a înregistrat noi progrese, inclusiv o creștere semnificativă a numărului de paturi destinate îngrijirii bolnavilor psihiatrici din toată țara. Tot acum s-au înregistrat îmbunătățiri și în pregătirea științifică a personalului medical și o orientare mai pronunțată către cercetare, solidificând și mai mult fundamentul psihiatriei românești.

După cel de-al Doilea Război Mondial, accentul s-a mutat către formarea subspecialităților psihiatrice, stabilirea unor criterii de diagnostic standardizate și promovarea sănătății mentale în rândul societății. Această perioadă a marcat începutul unei abordări mai nuanțate și mai sofisticate a îngrijirii psihiatrice, cu accent atât pe tratamentele farmacologice, cât și pe măsuri preventive.

Un pionier în devenire: educație și influențe timpurii

În acest context istoric dinamic, Alexandru Șuțu apare ca o figură transformatoare, fiind adesea considerat părintele psihiatriei românești.

Născut la 30 noiembrie 1837, la București, Șuțu era fiul lui Alexandru Șuțu-Dragomanaki și al Mariei Hrisomali și nepotul lui Alexandru Nicolae Șuțu, important domn al Moldovei și al Tării Românești. Deși făcea parte dintr-o familie ilustră, tânărul Alexandru a dorit să își croiască propriul drum, mânat de curiozitate științifică și rigurozitate.

Educația sa medicală timpurie a început la Atena, la Universitatea Națională și Capodistriană, unde a studiat din 1856 până în 1862, obținând titlul de doctor.

Cu toate acestea, setea de cunoaștere și ambiția l-au determinat să-și continue studiile la Paris, un centru de vârf al inovației medicale și fruntea cercetării și practicii psihiatrice de la acea vreme. În această perioadă s-au înregistrat progrese semnificative în înțelegerea bolilor psihiatrice ca entități distincte, diagnosticate pe baza unor criterii specifice și sistematizate. Munca unor psihiatri de pionierat precum Bayle, Heiroth, Seglas, Capgras, Ballet, Morel, Magnan, Kahlbaum, Hecker, Kraepelin și Bleuler au pus bazele psihiatriei clinice moderne. În timpul stagiului său de doctorat la Paris din 1863 până în 1865, Șuțu a avut ocazia să urmeze cursuri despre abordarea clinică și terapia bolilor psihice, atât în ​​spitale de medicină generală, cât și la ședințele Société Médico-Psychologique. În 1865 și-a finalizat doctoratul în Medicină cu teza “Considérations sur la dyspepsie essentielle”.

Influența pariziană a fost profundă, insuflându-i lui Șuțu dorința de a readuce în România aceste concepte și metode avansate.

Contribuții revoluționare: înființarea Azilului Mărcuța – model de îngrijire modernă

 La doar 28 de ani, Alexandru Șuțu s-a întors în România cu un doctorat în medicină și cu o mulțime de cunoștințe. Era hotărât să integreze conceptele psihiatrice contemporane în curriculumul medical românesc și să modernizeze îngrijirea psihiatrică din țară.

La 18 octombrie 1865, a obținut dreptul de a practica medicina în România și, în scurt timp, s-a angajat într-o misiune de reformare a sistemului de sănătate mentală al țării.

În 1866, Alexandru Șuțu și-a adus una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale:  transformarea Azilului Mărcuța din București dintr-un loc de izolare într-o unitate modernă care se concentra pe bunăstarea socială și reintegrarea pacienților, devenind astfel primul spital de psihiatrie modern din România. În 1867 este numit director al Ospiciului Mărcuța și este invitat să ocupe și postul de secretar al Societății Medicale Științifice din București.

 

De-a lungul celor 40 de ani petrecuți ca medic la Mărcuța, Șuțu a implementat metode de tratament inovatoare, care puneau accent pe demnitatea pacientului și îngrijirea multi-dimensională, ținând cont de nevoile fizice, psihologice și spirituale ale pacienților. Această abordare a stabilit un nou standard pentru instituțiile de psihiatrie din regiune. El a îmbunătățit metodele de terapie ocupațională introduse anterior de doctorul Protici Petre și a consolidat importanța terapiei ocupaționale în îmbunătățirea calității vieții pacienților cu tulburări mentale.

Pionier în educația psihiatrică

Pentru prima dată în România, în anul universitar 1867-1868, Șuțu predă un curs de specialitate, „Clinica Boalelor Mentale”, privind patologia și aspectele clinice în bolile psihice, ținut duminica la Azilul Mărcuța. Acest curs a marcat începutul educației psihiatrice formale în țară și a fost destinat studenților din anul V ai Școlii Naționale de Medicină.

În perioada 1870-1879, Șuțu se implică în dezvoltarea presei medicale românești, prin înființarea publicației „Gazetta spitalelor” și a revistei „Gazetta Medico-Chirurgicala a Spitalelor”. Prin intermediul acestor mijloace mediatice, doctorul Șuțu împreună cu alte figuri proeminente precum doctorii Vlădescu, Rimniceanu, Dimitrescu-Severeanu își diseminau activitatea profesională, alături de traduceri în limba română ale scrierilor științifice semnificative din întreaga lume medicală. Astfel, publicul românesc era ținut la curent cu ultimele informații în medicină.

În 1874 publică în Gazetta Medico-Chirurgicală a Spitalelor prima clasificare a bolilor psihice, în care pune bazele diagnosticului psihiatric modern. Acest text a fost primul de genul său, categorisind afecțiunile psihiatrice în entități distincte. Munca lui Șuțu stabilește o bază critică pentru înțelegerea patologiei mentale, oferind claritate și structură într-un domeniu anterior nebulos. Clasificarea sa a scos în evidență necesitatea unor criterii de diagnostic precise, care au devenit o piatră de temelie pentru viitoarele cercetări psihiatrice.

În lucrarea sa revoluționară “Maniile simpatice” publicată în 1876, doctorul  Alexandru Șuțu explorează rolul creierului ca „organ simpatic”, legat în mod complex de diferite sisteme corporale prin intermediul rețelei ganglionare simpatice. El presupune că tulburările din aceste sisteme pot avea un impact semnificativ asupra facultăților noastre intelectuale și afective, modificând astfel libertatea noastră morală. Șuțu aprofundează și în fenomenul invers, axa psiho-somatică, unde tulburările psihice fac ravagii și asupra celorlalte sisteme și aparate ale corpului. Această lucrare subliniază interacțiunea profundă dintre sănătatea mentală și bunăstarea fizică generală și asupra relației complexe, bidirecționale dintre sănătatea mentală și cea fizică.

În anul 1877, Alexandru Șuțu publică primul tratat de psihiatrie medico-legală din România: „Alienatul în fața societății și a științei”. Tot atunci, el înființează un sanatoriu privat în Piața Mântuleasa, singura clinică privată de boli mentale din București: Institutul „Caritatea”. În această instituțe avea să se stingă din viață în 1889 poetul național Mihai Eminescu.

 

În 1879, a fost numit profesor la nou înființată Facultatea de Medicină, unde a predat psihiatrie și medicină legală. Munca lui în clasificarea și tratamentul tulburărilor mentale a fost inovatoare. Bazându-se pe cercetare și experiența sa clinică extinsă, Șuțu a dat dovadă de o înțelegere nuanțată a diferitelor afecțiuni psihiatrice, de la toxicomanii la tulburări afective și demențe, pledând pentru tratamente care se extind dincolo de metodele rudimentare ale timpului său. Accentul pus pe îngrijirea individualizată a pacientului și pe abordările terapeutice, cum ar fi terapia ocupațională și psihoterapia, a fost revoluționar, deschizând calea pentru viitoare progrese în domeniu.

Cariera sa academică va continua în 1880 prin publicarea programei cursului de Medicină Legală din cadrul Facultății de Medicină.

Tot în această perioadă publică monografia “Mecanismul alienațiunei mentale”, care dezvăluie arhitectura complicată a unui psihic sănătos, disecând-o în trei componente de bază: facultăți intelectuale, facultăți morale (afective) și facultăți instinctive. Doctorul  Șuțu pictează o imagine vie a facultăților intelectuale ca motor al inteligenței, conducând procesele complexe de formare a ideilor prin percepție, atenție, memorie, imaginație și voință. El se adâncește în anatomia actelor mentale cum ar fi judecata și raționamentul, oferind o hartă fiziologică a proceselor noastre cognitive. Facultățile afective, susține Șuțu, sunt o sabie cu două tăișuri. Emoții precum bucuria, admirația, dragostea și curajul ne revigorează celulele creierului, în timp ce durerea, ura și invidia le pot înăbuși. În mod intrigant, el distinge între natura pur cerebrală a facultăților intelectuale și „vibrațiile” corporale ale facultăților afective, sugerând interacțiunea psihosomatică dintre minte și corp. Ierarhia psihicului alcătuită de Șuțu plasează facultățile intelectuale la vârf, dominând facultățile afective și instinctuale mai primare. El propune că adevărata sănătate mentală depinde de capacitatea noastră de a controla emoțiile, pe când degenerarea acestui control marchează  coborârea spre boala mentale dominată de forțele inconștiente și instinctive.

Pentru semnificativele sale contribuții aduse Medicinei, în 1888 Alexandru Șuțu devine membru corespondent al Academiei Române, Secțiunea Științifică.

În 1890, doctorul Șuțu și-a consolidat moștenirea cu o lucrare fundamentală intitulată „Clasificarea psihozelor”, o piatră de temelie în cercetarea psihiatrică românească. Sistemul revoluționar de clasificare al lui Șuțu împarte tulburările psihiatrice în două mari categorii: psihoze primitive sau „psihionevroze” și psihoze secundare, numite „cerebropsihoze”. Prima include psihozele simple și degenerative, în timp ce cea din urmă include psihoze organice, nevrotice, toxice și infecțioase. Mai mult, doctorul Șuțu extinde domeniul infirmităților cerebrale, incluzând în clasificarea sa afecțiuni precum surdomutitatea, idioția, imbecilitatea și demența. El face o distincție crucială între alienarea mentală, care evoluează în timp, și infirmitatea cerebrală, care rămâne statică.

Contribuțiile din domeniul medico-legal

De-a lungul carierei sale, Alexandru Șuțu a avut substanțiale contribuții în domeniul medicinei legale. Munca sa a pus pietrele de temelie ale integrării perspectivelor psihiatrice în contexte juridice, influențând practica și percepția medicinei legale în România.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, importanța sănătății mentale a început să fie recunoscută în sistemul juridic, în special în contextul spețelor penale. Lucrările fundamentale ale lui Șuțu privind clasificarea tulburărilor mentale și bazele lor fiziologice l-au poziționat drept figură centrală a acestui domeniu interdisciplinar. Perspectivele sale au fost deosebit de influente în mai multe domenii cheie:

Răspunderea penală și apărarea nebuniei: cercetarea doctorului Șuțu în domeniul alienării mentale și al psihozelor a fost esențială în modelarea înțelegerii juridice a răspunderii penale. El a susținut că anumite tulburări mentale ar putea influența capacitatea unui individ de a distinge binele de rău, afectând astfel culpabilitatea acestora. Munca lui a oferit o bază științifică pentru apărarea pacienților cu afecțiuni mentale, susținând că cei care suferă de afecțiuni psihiatrice severe ar trebui tratați, mai degrabă decât pedepsiți.

Evaluarea competenței mentale: clasificarea tulburărilor psihice elaborată de Șuțu a ajutat profesioniștii din domeniul juridic să evalueze competența mentală a individului. Acest lucru a fost crucial nu numai în cazurile penale, ci și în domeniul dreptului civil, ca în cazul determinării valabilității testamentelor și a capacității de a încheia contracte. Contribuția sa a stabilit importanța principiilor științifice riguroase ca bază pentru evaluările criminalistice.

Mărturia expertului: în calitate de susținător al importanței experților medicali în sălile de judecată, Șuțu a oferit adesea mărturii despre starea psihică a inculpaților. Prezența sa autoritară și credibilitatea științifică au ajutat la ridicarea statutului psihiatriei criminalistice în procedurile judiciare. Mărturia sa a fost esențială în numeroase cazuri, creând precedente pentru modul în care probele psihiatrice ar trebui să fie interpretate și utilizate de către justiție.

Influența doctorului Șuțu s-a extins dincolo de scrierile și aparițiile în sala de judecată. El a jucat un rol esențial în includerea evaluărilor psihiatrice în sistemul juridic și a lucrat neobosit la stabilirea protocoalelor de examinare a persoanelor implicate în cauze legale. Eforturile sale au condus la crearea unor practici criminalistice mai structurate și mai bine informate științific în România.

Între geniu și nebunie: rolul lui Alexandru Șuțu în cazul Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României, a modelat profund literatura și identitatea națională. Viața lui Eminescu a fost marcată de episoade de boală psihică, ce au dus în cele din urmă la spitalizarea lui și la tratarea de către mai mulți psihiatri, printre care și doctorul Alexandru Șuțu. Până la sfârșitul anilor 1880, sănătatea mentală a lui Mihai Eminescu se deteriorase semnificativ. Descrierile acelor vremuri sugerează simptome a ceea ce a fost diagnosticat atunci ca psihoză maniaco-depresivă (cunoscută în prezent sub numele de tulburare afectivă bipolară) și mai târziu pareză sifilitică, o afecțiune neuropsihiatrică severă cauzată de sifilisul netratat. Comportamentul său imprevizibil, perioadele de creativitate intensă și depresiile profunde ulterioare au fost sursă de mare îngrijorare pentru prietenii și contemporanii săi.

În 1886, Eminescu a fost internat la Azilul Mărcuța din București, unde practica doctorul Alexandru Șuțu și care a dat dovadă de un interes deosebit pentru cazul lui Eminescu. Spitalizarea poetului sub îngrijirea doctorului Șuțu a marcat o perioadă semnificativă în viața geniului, întrucât Șuțu a folosit atât tratamente contemporane, cât și experimentale în încercarea de a-i gestiona simptomele. Doctorul a utilizat o combinație de metode tipice epocii, precum hidroterapie, izolare, dar și medicamente precum bromură de potasiu și mercur, acesta din urmă fiind un tratament standard pentru sifilis. Cu toate acestea, abordarea terapeutică a fost una controversată, iar metodele considerate prea dure conform standardelor actuale. Deși abordarea lui Șuțu reflecta practicile medicale ale vremii, limitările cunoștințelor și practicilor contemporane au influențat inevitabil rezultatele.

Sfârșitul tragic al lui Eminescu în 1889 la Institutu ”Caritatea”, la vârsta de 39 de ani, a lăsat o amprentă de neșters asupra culturii românești. Viața și munca poetului continuă să fie celebrate și studiate, însă lupta sa cu boala mentală a stârnit discuții despre legătura dintre creativitate și tulburările psihiatrice.

Implicarea doctorului Alexandru Șuțu în cazul Eminescu rămâne un capitol important dar sumbru în istoria psihiatriei românesti. Ea persistă ca o reamintire a evoluției tratamentului în sănătatea mentală și a complexității îngrijirii în cazul persoanelor de geniu cuplat cu boli mentale severe.

Concluzii

 Influența lui Alexandru A. Suțu asupra psihiatriei românești nu poate fi contestată. Eforturile sale de pionierat în reforma sănătății mentale, metodologiile sale inovatoare de tratament și dedicarea sa pentru educație și promovare a sănătății mentale au lăsat generațiilor viitoare de medici și pacienți o moștenire dăinuitoare. Instituțiile pe care le-a fondat, practicile pe care le-a susținut și cunoștințele pe care le-a transmis continuă să modeleze domeniul psihiatriei în România și nu numai.

Dincolo de munca sa clinică, Șuțu a fost un educator pasionat și un promotor al sănătății mentale. El a stabilit primele programe de pregătire psihiatrică din România, asigurându-se că generațiile viitoare de medici sunt bine educate pentru a îngriji bolnavul psihic cu compasiune și eficiență. Numeroasele sale publicații, inclusiv texte fundamentale despre teoria și practica psihiatrică, au servit drept resurse de bază atât pentru profesioniștii medicali, cât și pentru studenți.

Mai mult, Șuțu a jucat un rol esențial în creșterea gradului de conștientizare a publicului cu privire la problemele de sănătate mentală. Prin prelegeri, scrieri și implicare activă cu comunitatea medicală mai largă, el a lucrat neobosit pentru a combate stigmatizarea asociată cu bolile mentale. Eforturile sale de promovare au fost cruciale în conturarea unei atitudini societale mai informate și mai empatice față de cei afectați de boli psihiatrice.

Reflectând asupra vieții și operei lui Șuțu, ne amintim de impactul profund pe care un singur individ îl poate avea asupra cursului istoriei medicale. Prin angajamentul său neclintit de a îmbunătăți viața celor cu boli mentale, Alexandru A. Suțu nu numai că a transformat practica psihiatriei în țara sa mamă, dar a și dat un exemplu global a ceea ce poate realiza îngrijirea mentală plină de compasiune și eficientă. Moștenirea sa continuă să trăiască, inspirând generații viitoare să contribuie la progresul îngrijirii psihiatrice cu aceeași pasiune și dăruire care i-au definit cariera remarcabilă.

Bibliografie:

1. ro. (2018). Mihai Eminescu, diagnosticat cumplit în sanatoriul doctorului Şuţu: Atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, 135 de ani de la internare. Editiadedimineata. Retrieved June 15, 2024, from https://editiadedimineata.ro/mihai-eminescu-diagnosticat-cumplit-in-sanatoriul-doctorului-sutu-atins-de-alienatie-mintala-in-forma-de-dementa-135-de-ani-de-la-internare/
2. Sutzu, A. (2008). Inceputurile psihiatriei stiintifice in Romania secolului al XIX-lea. Dominor
3. ro. (n.d.). Alexandru Şuţu, primul medic psihiatru din România. Historia. Retrieved June 15, 2024, from https://historia.ro/sectiune/portret/alexandru-sutu-primul-medic-psihiatru-din-romania-565893.html
4. ro. (2020). 22 septembrie 1919: Se stinge din viață Alexandru A. Șuțu, primul medic psihiatru român. Ziua Constanța. Retrieved June 15, 2024, from https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/actualitate/22-septembrie-1919-se-stinge-din-viata-alexandru-a-sutu-primul-medic-psihiatru-roman-729448.html
5. Negrescu-Suțu, R. (2013). Cartea de Aur a Familiei Suțu (p. 213)
6. Samarian, P. G. (1938). Medicina și farmacia în trecutul românesc (Vol. II, 1775-1834). București: Tipografia Cultura.
7. Veron Toma, V. (2009). Alexandru Sutzu: Începuturile psihiatriei științifice în România secolului al XIX-lea. București.
8. Université de Sétif. (2019). Histoire de la psychiatrie. Retrieved from chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://fmedecine.univ-setif.dz/ProgrammeCours/31.05.Histoire%20de%20la%20psychiatrie.pdf
9. Predescu, V. (1989). Psihiatrie (Vol. I)
10. Ekdawi, M. Y. (1991). Psychiatry in Romania. Psychiatric Bulletin, 15(5), 302–303. doi:10.1192/pb.15.5.302-c
11. Felix, I. (1901). Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. București: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl